Sistemele de referinţă ale mişcării

Sistemele de referinţă ale mişcării

Mişcarea se organizează în jurul a două sisteme de referinţă distincte: unul numit « exocentrat », bazat pe exterior, un fel de colecţie de hărţi ale mediului înconjurător şi unul numit « egocentrat », organizat în corelaţie cu corpul.

Primul este folosit pentru a fixa reperele mediului înconjurător şi a se situa în raport cu acesta, cel de-al doilea ne ajută să ne centrăm în propriul corp şi să situăm mediul înconjurător faţă de corpul nostru.

Corpul le foloseşte când pe unul, când pe celălalt, după necesităţi: a-şi sufla nasul, a se scărpina sau a-şi lega şireturile, de exemplu, sunt acţiuni care se situează în spaţiul corporal şi necesită mai ales corelarea diferitelor părţi ale corpului între ele şi pentru care exteriorul nu reprezintă, în consecinţă, un reper primordial.

Aşadar, acest gen de acţiune este organizat în cadrul sistemului de referinţă egocentrat, ca şi acţiunile situate în spaţiul pericorporal, adică în apropierea corpului, cum ar fi: a apuca un obiect aflat la îndemână, a strânge mâna unui prieten sau a lua un copil în braţe. În schimb, a iniţia mersul pentru a ajunge undeva sau a arăta cuiva ceva aflat departe sunt acte care necesită în primul rând raportarea la exterior: aici corpul îşi organizează gestul în sistemul de referinţă exocentrat.

Orice acţiune în relaţie cu mediul înconjurător impune o articulaţie între spaţiul corpului şi spaţiul exterior.

Schema corporală participă în mod esenţial la această articulaţie; în acest sens, ea nu poate fi redusă la o reprezentare strictă a corpului propriu: corpul în acţiune (şi reprezentarea pe care o avem despre acesta) este în realitate o punte între spaţiul intern şi cel extern.

Observarea gesticii arată  că anumite persoane sunt mai organizate într-un sistem de referinţă decât în altul. Ele se manifestă atunci cu dezinvoltură, sunt mai performante, fie că acţiunea de moment se raportează la spaţiul corpului, fie că se raportează la spaţiul exterior.

Pare deci important în cadrul unei practici a mişcării ca elevul să fie bine solicitat în ambele câmpuri de organizare gestuală. Dacă cerem pur şi simplu elevului să « facă » mişcarea, sistemul de referinţă folosit va fi în mod obligatoriu egocentrat, pentru că o mişcare fără alt scop decât mişcarea însăşi nu implică decât corpul care o realizează. Dacă cerinţa este de a «desena» mişcarea cu intenţia de a fixa atenţia pe forma mişcării, ne confruntăm cu o acţiune raportată la un spaţiu apropiat şi sistemul de referinţă va fi întotdeauna egocentrat. Din contră, dacă cerinţa este de a « arăta » prin şi datorită mişcării, atunci corpul îşi schimbă tipul de organizare şi foloseşte sistemul de referinţă exocentrat.

În toate cele trei cazuri, deşi mişcarea este aceeaşi la bază, senzaţiile trăite pot fi diferite; ele vor fi cu atât mai puternice cu cât persoana se simte în largul său în sistemul de referinţă considerat. Acest fenomen permite, de altfel, stabilirea tipului de organizare gestuală a unui elev în funcţie de afinităţile sale faţă de o anumită cerinţă, faţă de o anumită senzaţie.

Fără a cădea în capcana de a confunda egocentratul cu egocentricul, exocentratul cu extrovertitul, se întâmplă destul de des să găsim un corolar psihologic la aceste profile gestuale: de exemplu, o persoană care se simte pe deplin în largul său într-un sistem de referinţă egocentrat îşi percepe corpul ca fiind foarte protector; invers, uşurinţa cu care sunt percepute senzaţiile născute dintr-un gest exocentrat constituie câteodată latura pozitivă a unei negări a corpului sau a unui disconfort al acestuia.

La fiinţa umană, noţiunea de reper capătă un caracter aparte în măsura în care ea depăşeşte câmpul  strict fizic sau geografic: reperele spaţiale vor fi de asemenea suportul unei stabilităţi psihologice. De exemplu, este semnificativ faptul că ansamblul relaţiilor sociale ale unui adult este organizat pe modelul spaţial.

Aceasta începe în familie, unde părinţii sunt deseori percepuţi ca fiind « înaintea » noastră sau « deasupra » noastră iar copiii « în spate » sau « dedesubt ». De altfel, se emit noţiuni ca ascendenţa şi descendenţa; deseori am auzit la moartea ultimului părinte în viaţă:  «acum nu mai am pe nimeni înaintea mea! ».

Într-un cuplu, se întâmplă rar ca locurile corespunzătoare unuia sau celuilalt dintre parteneri să se situeze la egalitate. Se spune de exemplu: « el (sau ea) îşi petrece timpul trăgând-o(-l) după el (sau ea ) », înţelegând prin aceasta: unul este « în spatele celuilalt ». Destul de des se descoperă un raport dominator/dominat care corespunde, în plan spaţial, unei pozitii « deasupra » sau « dedesubt ».

În sfera profesională, expresiile curente sunt revelatoare: avem un

« superior » ierarhic, persoane « sub » ordinele noastre, un « braţ drept », iar relaţiile în cadrul unei echipe sunt numite « orizontale » sau « transversale ».

În politică, şeful statului este « în fruntea » Statului (altfel spus, sus), există miniştri, secretari de stat şi « sub »-secretari de stat…

Până şi timpul este exprimat în termeni spaţiali: privim viitorul aflat

în faţa noastră, ne întoarcem (sau nu) înspre trecut…

Până la urmă, individul ca entitate este « încadrat » de repere relaţionale, familiale, profesionale, sociale, care sunt tot atâtea puncte de sprijin pentru echilibrul său. Problema este că, la vârsta adultă, am uitat că aceste repere au fost la origine repere corporale, construite în mişcare; nu mai există o legătură conştientă între reperele exterioare şi cele interioare. S-ar putea spune că la încheierea copilăriei este dat uitării modul în care au fost construite reperele, procesul este uitat. Aceasta se întâmplă oare pentru că el nu mai este util, reperele fiind acum create?

Oricum ar fi, întâlnim multe persoane aflate le vârsta adultă care nu au o conştiinţă clară a modului în care se situează; nici faţă de corpul lor, nici faţă de mediul înconjurător, nici faţă de propria psihologie. Or viaţa ne confruntă deseori cu situaţii în care unul dintre reperele exterioare dispare sau se transformă: divorţ, şomaj, pensionare, pierderea sau apariţia unui copil; exemplele nu sunt lipsite de suferinţă sau dificultăţi de adaptare ca urmare a schimbării unui reper important în existenţă.

Timpul de adaptare, ca şi suferinţa eventual asociată sunt fiziologice. Ceea ce este mai puţin fiziologic este că întreaga structură a persoanei se prăbuşeşte cu această ocazie: sentimentul de vid, de a fi pierdut, de leşin, care poate apărea în acest gen de situaţii este tocmai dovada că atunci când dispare un reper exterior nu există nimic paliativ. Cu toate acestea, există reperul interior, care nu a dispărut din corp: este acolo, undeva, adormit, inutil, pentru că nu a fost utilizat de mult timp, uitat, în folosul reperelor vizibile ale existenţei exterioare. Dar o fiinţă umană nu se rezumă numai la existenţa sa socială…