Putem îmbunătăţi performanţa percepţiei propriei gândiri ? Putem să ne eliberăm din sclavia gândirii noastre făcând un pas către ea, observând-o şi înţelegând-o de la prima sa manifestare corporală, când ia naştere dintr-o legătură intimă cu mişcarea internă ?
La o şedinţă de somato-psihopedagogie, prima condiţie pe care o instalăm, pentru a-l ajuta pe pacient să-şi construiască o raportare diferită la gândirea sa, este liniştea.
În practică, după şedinţa de acordare psiho-somatică manuală, pacientul este pregătit pentru o ascultare a gândirii sale pe deplin conectate cu ascultarea propriului corp. Persoana stă aşezată, destinsă, iar terapeutul îi ghidează verbal atenţia asupra unor aspecte diferite ale gândirii sale. Ea accede atunci în mod progresiv la această gândire a corpului care, prin informaţiile pe care le livrează, dezvăluie o uimitoare capacitate de creativitate, liberă de determinismele gândirii obişnuite atât de încorsetată în modurile reprezentaţionale pe care ea însăşi le-a creat. Persoana ajunge la un punct de emergenţă a gândirii imediate, nemijlocite, unde orice gând produce o percepţie şi unde orice percepţie este gând.
Pentru pacienţii pe care-i primim la consultaţie, gândirea este deseori asimilată şi cu lumea imaginarului. I s-ar putea reproşa atunci metodologiei noastre că este prea ancorată în realitatea concretă a corpului, în detrimentul acestui imaginar. De fapt, noi solicităm mult funcţia imaginară, însă întotdeauna pornind de la un act concret. Spre exemplu, reînzestrând cu sens un eveniment trecut pe baza amprentei sale corporale, aşa cum apare ea în timpul şedinţei, sau elaborând o semnificaţie pornind de la simţirea unei mişcări pe care tocmai o efectuăm.
Este clar că noi nu reactivăm – şi este o alegere terapeutică – imaginarul ca traducere enigmatică, construită pe baza intelectului şi independent de experienţă. Într-adevăr, împinsă la extrem, acestă construcţie a imaginarului antrenează, la anumite persoane, o raportare la lume în care lucrul cu adevărat real este cel care nu este prezent : negativul, lipsa, absenţa, devin mai reale şi mai importante decât ceea ce este prezent ; ceea ce este enigmatic este mai important decât ceea ce este perceput clar şi distinct prin mijlocirea corpului simţitor.
Somato-psihopedagogia, din contră, caută să se întoarcă la realitatea tangibilă şi foloseşte în acest scop instrumentele interne şi fiziologice ale subiectului : percepţia, atenţia, mişcarea, corpul acestuia. Ne construim relaţia de ajutorare pornind de la ce este prezent, tangibil, perceput.
Romanian
English